marți, 6 mai 2014

3. Concurs literar - CLASELE GIMNAZIALE – PROZĂ - jurizare elevi




CLASELE GIMNAZIALE – PROZĂ

1.      Mugurii copilăriei  


           Stau la intersecţia a două lumi şi miros mugurii copilăriei.  Privesc universul liliachiu ce se reflectă în lună şi ating tombola trecutului.
Cerul alungă norii tăcuţi, iar violetul se împleteşte cu negrul din  noapte.  Muguri de lumină cad din apus şi se scufundă în bumbac.
Stelele ating planetele îmbibate în parfumuri de pasiune şi gingăşie. Plutesc printre ani şi culeg vise ce zboară printre galaxii.
Negrul nopţii mă privește şi adorm în braţele cerului.



2.      Timpul - mugur de lumină 

                                                                    
Tăcerea ambiguă se lasa peste satul amurgit precum o viţă-de-vie îngălbenită în braţele soarelui.Razele luminoase coborau  peste lacul de lângă pădurea ce privea în zare cum cerul se întunecă.
Cupola bisericii lumina că o vraja sfânta , transfigurând apusul în geamurile sparte ale bordeielor prăfuite.În ochii mei razele apuneau şi se stingeau de dorul unei lacrimi ce conteni să-mi străbată obrazul roşiatic , ca un câmp de luptă , cu şanţuri adânci şi cu războinici cărunţi.Picioarele-mi goale se zvârcoleau în iarbă pictată de rouă pe care se aşezau mărgăritare argintii, culorileapusului.
Doar noaptea putea să mă despartă de nemurire iar eu încă stăteam acolo nemişcat ca o stana de piatră ce străjuia toată răsuflarea unei seri de vară.Dragostea mea se stingea ca o flacără ce pâlpâia în întunericul de afară.Flacăra mea cu părul cărunt, cu ochii ca două lalele pe un câmp de trandafiri, obrajii ei roşii că para focului şi buzele ei ca velele unei bărci pierdute în boltă cerului.
Timpul trecea aidoma unei clepsidre fantasmagorice ce bântuia sufletele sculate din morţi de memoria unui gând singuratic.Stelele se iţeau pe cerul înţesat de diagrame semicirculare ce-mi pictau în inima zodii frânte.Pe cer luna se plimbă călare pe un cal de cleştar cu părul bălai , întinerit de vântul ce-i bătea în faţă.
El îmi îmbrăţişa faţă cea urâtă , cea crăpată de anii mei , de viscolul ce-mi intră prin obloanele deschise, de mugurii ce-mi plesneau de fiecare dată obrajii şi de valurile ce-mi presareau sare în suflet.
Visam cu ochii deschişi la sicriul meu din sticlă în care aveam să-mi trăiesc veacul de apoi ferit de pericolele lumii de astăzi.
Vântul îmi scutură părul cel alb , cel greu , înţesat de mreje de plumb căpătate odată cu schimbarea anilor.Eu sunt însuşi timpul.Timpul care trece că un buchet de nuferi pe lacul vieţii , timpul cel ce zboară pe norii din inimile muritorilor, timpul ce iubeşte natură iar natură îl adoră , îl venerează.
Doar că natură-şi schimbă culorile lăsându-şi amprentele îngemănate pe trupul timpului , trupul meu ce-n veci nu va putrezi, ce va domni peste ani şi ani, peste toamne şi veri, peste recile ierni şi peste primăverile arse de parfumul soarelui.
Parfumul liliecilor coboara din valea aţipită de serenadele nopţii.Lacul îşi impigea valurile amorţite izbindu-le de malurile ce străine împleteau cununi pământului , dansând un vals cu iaba cea udă , în bătăile vântului ce suflă dinspre pădure.
Tăcerea era susţinută de vioara morţii care-şi rostea versurile mute în unduiri de natură.
Sufletul meu era întortocheat aidoma unui labirint străbătut doar de aburii ceaiului din privirile tale.Ţi-aş cânta toate trilurile pe care le cunosc , ţi-aş închină ode şi ţi-aş bucură sufletul cu lacrimile mele vărsate pe marmură picioarelor tale.Mai lasă-mă puţin să-mi sfârşesc calmul inimii că-mi bate odată cu susurul apei.Mai lasă-mă să mă desfăşor în peisajul nocturn.Nu mă lua!
Nemurirea încă mă mai bântuie , ca o fantomă sculată din criptele de cărţi cu scrisuri mărunte , mă cheamă, îmi încântă auzul cu glasul său că o mreajă sălbatică.
Eu mă scurm în palmele tale , timpul se topeşte în lumânărarul vieţii iar nemurirea pune stăpânire pe argintul viu al lumii.Într-un final , eu renasc că o pasăre diavolească şi mă transform într-un mugur de lumină, într-un mic însemn al nemuririi , veghind farurile lumii , veghind sufletele ce se nasc şi se sting , veghind crescendoul inimilor voastre, auzind ecoul neîncetat al pământului pentru ultima oară.


3.      Mugurele  copilăriei  

                  Plouă cu razele luminoase ale uitării,  în cutia sufletului meu. Udă mugurii cu  scânteia copilăriei, aceştia  formând un pom cu amintiri.
                  Păşesc pe pătura plină de întâmplări a inimii şi văd o lumină mică. Pare a fi un chibrit care arde. Mă apropii curioasă. Merg atât de mult, încât mi se pare o eternitate.
                  În sfârşit! Observ că luminiţa se măreşte. Are forma unui mugure cu chip de copil inocent. O voce îmi şopteşte să ating mugurele. Parcă împinsă, mă îndrept spre strălucire.O ating şi...
                 Mă cuprinde un sentiment de nostalgie. Acesta  se întinde,  îmbrăţişându-mi întreg trupul.
                 În mintea mea, apar multe tablouri cu diferite momente ale copilăriei mele nevinovate.  Privesc uitată la imagini şi îmi amintesc tot ce s-a întâmplat când eram mică. Toate năzbâtiile pe care le-am făcut, zilele mele de naştere, darurile primite, momentele fericite, dezmierdările mamei,  vorbele înţelepte ale părinţilor şi ale bunicilor, întâmplările triste, toate, se derulau sub forma unui film nesfârşit al copilăriei mele.
                Acum văd episoadele fericite, cum ar fi: când am primit prima mea păpuşă, care m-a făcut foarte fericită, zilele de Crăciun, primii mei prieteni, vocea blândă a mamei şi dezmierdările acesteia. Zâmbesc, apoi câteva momente triste îmi inundă cu nefericire, bucuria. Văd cum mi-am spart capul la o vârstă fragedă, cum mi-am rupt mâna, cum am căzut în beciul bunicii şi alte amintiri care mă supără.
               După aceea, firul filmului se rupe şi totul se termină. Toate amintirile s-au închis înapoi în suflet cu un lacăt jumătate maro, simbolizând durerea, jumătate galben, reprezentând fericirea. Mugurele de lumină al copliăriei dispare încet.
               Ploaia uitării se sfârşeşte, iar  eu închid şi deschid ochii visătoare, sperând ca de acum încolo să am parte de multe momente fericite şi vise împlinite.  Cerul minţii devine senin şi albastru ca o floare de nu-mă-uita şi tristeţea şi nostalgia mi se alină.
              Îmi aduc aminte doar de mugurele de lumină în formă de copil....


4.      Timpul din mugurii de lumină 

Astăzi a murit timpul
Pe străzile din Paris, lumea mergea beată de tăcere. Simțeam că nu mai puteam să suport. Simțeam nevoia să vorbesc cu cineva. Pe un bulevard m-am oprit, m-am uitat la ceas, apoi, discret, am tresărit și mi-am dat seama că acele ceasului meu nu mai funcționau. Am mers pe podul de deasupra fluviului Sena. Fiindcă era în amurg, lumina eșuată pe margini de cer pipăia ușor luna dezbrăcată de orice fel de oră. Am vrut să opresc un domn și să-l întreb cât este ceasul, dar înainte să o fac, am simțit că, de câteva ore, apusul era, încă, printre străzi.
Am crezut că poate e ceva normal, așa că am urcat pe vârful turnului Eiffel și am privit orașul, tăcut. Simțeam cum apusul mă privește jignitor în ochi. Iubirile parizienilor se evaporau în lumină. Voiam să vină noaptea, s-o privesc în ochi și s-o întreb de ce a întârziat.
Deodată am simțit cum cineva sau ceva m-a atins. M-am uitat în jur și n-am văzut pe nimeni. Apoi, m-a atins încă o dată. M-am întors brusc și am văzut soarele. Am pus ușor mâna pe razele lui reci. Avea o gingășie, oarecum, dură. L-am strâns mai tare, transmițându-i ură, și fără să bage de seama, m-a dus deasupra norilor.
Acolo erau foarte mulți muguri de lumină. Mi-am dat seama că lumina era produsă de ei, iar soarele gemea înăbușit în nori. Mi-a explicat că atunci când mugurii vor plesni, timpul va renaște.
De atunci, merg în fiecare an și admir lumina mugurilor cum cade simfonic în etern.


5.      Zâmbetul creponat   

 al florilor uscate


    Amprenta pașilor a rămas în vale. Tinerețea, ca zorii de trecătoare, înflorește pe banca de lemn, de sub cais. În marea albastră de sub aripa unui vultur nu se mai găsește nici o lacrimă . Pe meleagurile în care florile se nasc și apoi mor, un suflet ars poartă în inimă un foc de spini, taina lui însuși .
    Când te uiți de departe, buclele norilor vibrează-n suspine. Numai timpul miroase a trandafiri moi  Retrăiesc îmbrățișările sfâșietoare ale clipelor frumoase prin desenele de pe stânci și peșteri. Psalmul marilor iubiri se sfârșește prin gratiile unui tainic și veșnic dor. Îmi rămâne umbra lipită de zid meditând . Noaptea s-a stins ca un vis îndepărtat. Deasupra valului alb de fum subțire ce izvora din tăcerea lumânării parfumate, aripile zorilor pluteau în zare . În pumnii strânși era petala unui gingaș ieri. Prin venele reci treceau unde de indiferență.

Chipul trist zăcând în liniște reflecta prefața unui roman viu dincolo de niște muguri de lumină.



6.      Aş vrea să fiu un mugur  
        Aş vrea să pot privi din nou timpul în ochi. Nu-i văd decât curgerea onirică, acoperită de nişte topituri de zahăr cu parfum sărat de lacrimi, iar inima rece ca un ciob ce pulsează  îmi spune să închid pleoapele. E prea târziu... L-am văzut acolo, mă aştepta, printre ramurile proaspete de tei, cu mirosul inefabil al pielii moi. În privirea lui citeam nu regretul, ci o fericire ştearsă, decolorată de ea însăşi. Să-i spun, să-i spun acum să plece din mine... Căci în mine ninge doar cu ceea ce înseamnă el pe coji de suflet şi de gânduri.
       Vreau să-i spun să se închidă în culorile pastelate ale frunzelor fierbinţi de toamnă  şi să plâng când le văd. Numai toamna să-mi aducă frigul amintirilor... Septembrie călduţ, ca o gondolă rătăcind în întuneric pe canale de aburi, să-mi faci din sufletul opac un mugur de lumină! Să faci din noaptea ce sunt eu o lumină mare, blândă, dar dureroasă, să cred că cerul a muşcat din mine şi m-a făcut eternă.
       Dar nu sunt lumină. Şi nu voi fi. Eu sunt o frunză. Simt în nervurile uscate, prăfoase şi ciocolatii, sângele de ceară topită al lumânărilor acoperite de busuioc, simt un nucleu pulsând nu viaţă, nu, viaţă nu, ci noapte, avânt spre a cădea pe aripi de aer, pufoase aripi transparente, în care să cad, să mă desfacă săgeţi de soare; vreau să fie soare când voi cădea, şi linişte...  Când voi cădea, se va auzi un foşnet rece. Eu fierbinte, iar foşnetul rece. Nu aş vrea să rămân prinsă acolo, pe ramura scheletică, atât de lemnoasă a trunchiului din care vin, n-aş vrea să mă întorc la el, n-aş vrea decât să fiu frunză şi să cad, să nu fiu noapte, să nu fiu suflet de cărbune, cu trup din miere veche şi suflet-noapte, ah, cum e să ai un suflet-noapte!
       E seară şi eu sunt risipită dulce prin timp. Eu nu mai sunt eu, iar eul care am fost nu mai există... Şi nici ce sunt acum nu va mai sta aici mult timp. Se va rătăci, în noaptea din mine nu sunt lumini sau becuri electrice şi false care vor să aducă ceva din soarele divin în noapte, nu, nu mai puneţi acest divin mincinos şi antropizat în ceva ce e cu adevărat divin şi aflat în apogeul perfecţiunii!
       Timpul nu există. E doar iluzia mea. Nu există timp... Dacă exista, era deja mort, distrus de propria trecere. Ce bine, ce bine, ce bine că putem pune nume iluziilor! Le facem atât de reale! Şi ce grandios sună
"Timp"! Îl aduce în realitate şi spunem că realitatea este grea din cauza lui... Nu! Realitatea e mică, e atât de mică şi de rece, plină de fluturi cu aripi moi, iar noi ne spunem unul altuia că ne taie aceste aripi moi! Realitatea mângâie, realitatea nu este decât o simplificare! Şi vai de cei ce descoperă asta, căci ei iubesc ceva ce nu există, iubesc noaptea, ştiţi, noaptea care îi face pe toţi unul, care te face una cu un şobolan, cu o magnolie înflorită, cu o bancă. Vai, ei nu mai pot iubi ziua, poate doar toamna, şi nu-şi doresc decât să fie frunze... sau... muguri de lumină.
      Nici eternitate nu există. Dacă exista, era transformată de mult în efeme, devenea o minciună. Priviţi toamna copacii, priviţi-i primăvara! Toamna mor, iar primăvara sunt alţii în locul lor, sunt ca oamenii, la fel, dar alţii, da, alţii. Nu vă gândiţi la oameni ca la nişte frunze, oamenii nu sunt frunze, oamenii sunt mereu diferiţi... Şi eu aş vrea să fiu un mugur, să fiu mereu la fel. Să fiu lumină! Să nu fiu noapte! Nu vedeţi noaptea din mine, liniile imperfecte în perfecţiunea lor neagră aduse la iveală prin albul înfricoşător de alb? 
      Nu vă pierdeţi în timp, nu irosiţi lacrimile pentru iluzii, nu spuneţi că sunteţi pierduţi fără amintiri! Ce lume, ce reci senzaţii acoperite de petale moi de spini ne creează iluzia timpului! Oh, de-aş fi un mugur, un mugur de-aş fi, cu sufletul fierbinte ramificat şi aerisit de praful pulsat în nervurile reci, de-aş fi un mugur!...



7.      Parfum sărat

Iubirea e  un mugur de lumină împletit într-o orgă p eroți.
Aşa-mi văd eu blestemul de carton ce mă poartă nopţi de-a rândul în locul acela unde am văzut-o pentru prima dat
ă...A fost de-a dreptul ciudat.N-am crezut că voi simţi vreodată ceva atât de puternic.Inima îmi spunea să zbor, să fug departe de ea şi apoi să mă întorc, să-mi sfărâm întreaga lume şi să-i suflu printre degete pulberea de hârtie, să-i spun tot ce am după care să nu-i mai vorbesc niciodată.Dar stăteam tot acolo, în celălalt capăt al holului, privind-o neîncetat.Priveam miile de stejari ce se desfrunzeaudincolo de lacul de var din privirea ei neagră, păru-i plin de labirinte întunecate, infinit de răsucite în jurul gâtului care se rezema de un portret parcă mult prea alb pentru bezna dinăuntrul ei...O priveam pe ea, pe fiinţa aceea ciudat de fermecătoare care îmi pusese aripi de titan în spate, care mă închisese într-o cutie spartă, care, nu ştiu cum, mă făcea să-mi fie frică de mine.Priveam... un întuneric plin de lumină...Respiram mecanic, puternic, aproape obositor.Simţeam cum genunchii îmi tremurau violent, cum ochii mi se înecau în constelaţiile ei, cum raţiunea-mi plângea de la prea mult mercur vărsat în inimă-simţeam că trebuia să merg direct la ea, s-o privesc doar o dată, după care să-i arunc imaginea în amintirile de fier. Era a mea! Doar a mea! Dar... eu nu eram al ei...
Nici nu am văzut când a trecut pe lângă mine.A fost de parcă o adiere sărată de parfum mirific tocmai mă îmbătase până în mădulare, iar eu nu puteam decât să o accept în mine, devenind o umbră a ceea ce am fost- o oglindă care nu reflectă nimic.
Acum e noapte.Nu o mai văd...
Mă simt bolnav, slab, incomplet.Ochii mă duc departe, departe de închisoarea cu patru pereţi în care plutesc, departe de acel ,,eu” vechi și diferit de toţi- mă duc la ea încontinuu şi, fără să vreau, o simt aproape; la fel ca un mugur vechi care a uitat să înflorească.Închid ochii şi încep să-mi târâi lanţurile de carbon pe un drum pe care nu l-am mai pietrificat până acum.Am aripi grele în spate şi simt că nu mai pot săzbor printre mugurii de lumină.Dar prefer să rămân aşa, bolnav cum sunt.Ştiu că nu mai pot face nimic, că nu pot face faţă la ceea ce mi se întâmplă, că oricum am căzut în prăpastia unor sentimente mult prea puternice pentru mine... Că a fost doar o primavară cu prea multe flori...
Oricum,ea niciodată nu se va uita la o umbră atât de transparentă cum sunt eu.
       Iubirea e  un vals ruginit împletit într-o orgă pe roţi.


8.      Mugur de gânduri  


Este ultima noapte de iarnă, de tristeţe, de visare.Urmează ca peste câteva ore, sclipirea celui mai frumos diamant să răsară, primăvara luminându-mi sufletul cu uitare, vindecându-l.
Deşi sunt singură şi îmi aud doar bătăile inimii, gândul îmi este departe, iar mintea-mi murdară îşi ţese pânza de amintiri, creându-ţi chipul, îngândurat când ai plecat.Mă apropii de biroul vechi, umezit, pe care se odihneşte o foaie asupra căreia mă aplec, lacrimile preschimbându-le în cerneală.Cu o precizie enervantă, micul pergament îl umplu cu o durere egoistă.De ce încă tânjesc după trecut, după tot ce a fost frumos... după ochii tăi căprui, după profunzimea lor, după şoaptele tale ?
Un clinchet suav răsună din acordurile nopţii viclene.Pânza neagră a necunoscutului prinde o aromă de mit, ce se sparge într-un colb de ani.Roua amintirilor îşi picură speranţă, înlănţuindu-mi gândurile înmugurite.Tu ai fost un nor ce a alunecat prin timp, încercând să îşi găsească locul în inima mea, pe când eu sunt o stea care, atunci când va apune, va îndeplini dorinţa cuiva.Un fior rece îmi străpunge trupul încordat.Mă simt de parcă aş fi dirijorul sentimentelor, atât de puternic, încât pot să rup din mine cele mai reci cuvinte și să le transform în muguri de lumină.
Îmi închid ochii pentru a simţi liniştea... Acum totul este perfect.Parcă tot corpul mi se scaldă în căldură. Niște aripi de gheaţă mă înalţă la cerul înlăcrimat de unde privesc tot întinsul peste care s-a aşternut un pototp de beteală.Străbat dealul gândurilor şi îmi dau seama că sfera amintirilor s-a spart, transformându-se în cioburile magice ale unor fulgi inexistenţi.Îmi deschid ochii mari şi visători ce se îneacă într-o mare de strălucire.Necunoscutul de cristal al realităţii este atât de puternic, încât speranţa înflorește ca un mic ghiocel.
,,Da... a venit primăvara, iar mugurii de lumină au răsărit deasupra lumii... Sufletul mi s-a vindecat şi iubeşte’’
A venit primăvara... durerea s-a frânt într-un milion de oglinzi ce au dispărut şi au apus în uitare.



9.   Secret spart în muguri de lumină 

Ploaie de argint asupra unui univers fără sfârşit; luna plângea cu flăcări albe peste o lume cu parfum de viaţă. Scurse parcă într-un colier de perle, lacrimi de sticlă spartă se cristalizau rând pe rând în buchete de spumă. Pe crengi injectate cu licoarea divină a visării, caimac de ani stătea ghemuit în petale. Oftau uşor la fiecare briză, suspinau cald la fiecare şoaptă a cerului negru. Cele mai slabe cădeau răpuse de candoarea tabloului, mângâindu-mi obrazul precum câteva lacrimi de catifea.
Cu mâna pe care lumina lunii se juca în cercuri împletind bezeaua timpului, le-am înlăturat subtil de sub genele-mi de cărbune, ce parcă le împiedicau să moară străpunse de firele ierbii. Le-am călcat cu inima strânsă atunci când au ajuns pe pământul rece şi am înaintat stângace prin livada de pruni. Simţeam aievea un parfum dulce şi îmbătător ce mă vrăjea prin misterul ascuns în fiecare aromă. Îmi priveam când şi când degetele mâinii stângi ce parcă purtau într-un inel întregul farmec al unui mugure de lumină.
Am ajuns, purtându-mi paşii agale, în faţa celui mai bătrân prun. Scoarţa pecetluia o istorie a mii de secole uitate în versurile unui cântec. Aidoma veşnicelor melodii mitologice ale sirenelor, acesta mă atrăgea iluzoriu către dânsul. Cuprinsă de o transă iremediabilă îmi developam privirile de-a lungul cărării din iarbă. Corola prunului bătrân se ramifica maiestuos asupra-mi şi o creangă stingheră şi obosită m-a zgârâiat brusc şi rece la încheietura mâinii stângi.
Dintr-o dată, o oarecare căldură am simţit că îmi cuprinde fiinţa şi precum o amprentă de lacrimi de foc, picături roşii s-au prelins în chip de muguri de lumină de-a lungul palmei mele. Am tresărit mocnit şi mi-am apropiat braţul de piept. M-am speriat uşor şi cu un gest involuntar mi-am îndepărtat, fără a-mi da seama, inelul de pe deget. Acesta s-a rotit în aer creând cercuri de lumină argintată şi a atins pământul parcă eliberând o ceaţă desuetă.
Atunci mi-am simţit inima gata, gata să-mi sară din piept şi am privit pentru prima oară în acea noapte luna plină. În lumina ei, parcă a vibrat foşnind o umbră de lumină. Mi-am încruntat sprâncenele păstrându-mi expresia surprinsă de pe chip. În jurul meu ceaţa s-a ridicat elegant, iar în spate simţeam o prezenţă umană. Am încercat să-mi întorc măcar privirea, dar frica m-a acaparat întru totul. Am clipit încet şi tremurat în momentul în care cineva mi-a cuprins încheietura rănită.
Am încercat să-mi exteriorizez trăirile printr-un strigăt, dar un deget mi-a pecetluit buzele cu semnul tăcerii. În acea clipă o voce gravă mi-a şoptit cheia misterului. Era de fapt sufletul livezii de pruni metamorfozat în chip de adolescent misterios... Mi-am închis încet ochii, am inspirat adânc şi m-am lăsat să alunec pe spate. Precum două aripi puternice, braţele sale m-au prins aşezându-mă dulce pe iarbă.
Atunci am deschis ochii şi în lumina Selenei i-am contemplat chipul. Mi-am privit pe furiş mâna. Era bandajată, iar inelul strălucea inocent pe degetul meu. I-am zâmbit şi tot ce-mi mai aduc aminteeste că amândoi am convenit, pe note suave de parfum de pruni, că totul va rămâne un secret spart în muguri de lumină. Şi aşa a şi fost! Până acum...


5 comentarii:

Anonim spunea...

Felicitări participanţilor şi mulţumiri pentru momentele de încântare trăite, pentru lumea fascinantă în care am pătruns şi pentru toată nostalgia ce pluteşte printre rânduri! Şi să nu uitaţi că sunteţi cu toţii nişte mici(sau poate mari) câştigători!!!
Prof. Gabriela Apetrea

Înv. Leonte M. D. spunea...

Mulțumiri pentru cuvintele frumoase ca niște muguri de lumină, cuvinte care au seva nobleții și a profesionalismului!

Anonim spunea...

Ma gandesc sa particip si eu.Ce parere aveti?

Anonim spunea...

Sunt foarte frumoase: compunerile; poeziile si prozele.Ma gandesc sa ma inscriu si eu caci sunt eleva a scolii Miron Costin.Ce spuneti?

Înv. Leonte M. D. spunea...

Să te înscrii în cenaclu? În concurs? Concursul e în desfașurare. Înscrierea în concurs a fost până pe 4 mai. Vom mai organiza prin noiembrie altul.