joi, 4 aprilie 2013

Rapsodii de primăvară - de George Topârceanu


Sus prin crângul adormit,
                        A trecut în taină mare,
                        De cu noapte, risipind
                        Şiruri de mărgăritare
                        Din panere de argint,
                        Stol bălai
                        De îngeraşi,
                        Cu alai
                        De toporaşi.
                        Primăvară, cui le dai?
                        Primăvară, cui le laşi?
 
                        II
 
                        Se-nalţă abur moale din grădină.
                        Pe jos, pornesc furnicile la drum.
                        Acoperişuri veştede-n lumină
                        Întind spre cer ogeacuri fără fum.
 
                        Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
                        Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
                        Ferestre amorţite se deschid,
                        Să intre-n casă soarele şi vântul.
 
                        De prin balcoane
                        Şi coridoare
                        Albe tulpane
                        Fâlfâie-n soare.
                        Ies gospodinele
                        Iuţi ca albinele,
                        Părul le flutură,
                        Toate dau zor.
                        Unele mătură,
                        Altele scutură
                        Colbul din pătură
                        Şi din covor.
 
                        Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
                        Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
                        De frică să nu-i cadă la picioare,
                        Din creştet, vălul subţirel de floare.
 
                        Că s-a trezit aşa de dimineaţă
                        Cu ramuri albe - şi se poate spune
                        Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
                        Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
 
                        Un nor sihastru
                        Şi-adună-n poală
                        Argintul tot.
                        Cerul e-albastru
                        Ca o petală
                        De miozot.
 
                        III
 
                        Soare crud în liliac,
                        Zbor subţire de gândac,
                        Glasuri mici
                        De rândunici,
                        Viorele şi urzici...
 
                        Primăvară, din ce rai
                        Nevisat de pământeni
                        Vii cu mândrul tău alai
                        Peste crânguri şi poieni?
                        Pogorâtă pe pământ
                        În mătăsuri lungi de vânt,
                        Laşi în urmă, pe câmpii,
                        Galbeni vii
                        De păpădii,
                        Bălţi albastre şi-nsorite
                        De omăt topit abia,
                        Şi pe dealuri mucezite
                        Arături de catifea.
 
                        Şi porneşti departe-n sus
                        După iarna ce s-a dus,
                        După trena-i de ninsori
                        Aşternută pe colini...
                        Drumuri nalte de cocori,
                        Călăuzii cei străini,
                        Îţi îndreaptă an cu an
                        Pasul tainic şi te mint
                        Spre ţinutul diafan
                        Al câmpiilor de-argint.
                        Iar acolo te opreşti
                        Şi doar pasul tău uşor,
                        În omăt strălucitor,
                        Lasă urme viorii
                        De conduri împărăteşti
                        Peste albele stihii...
                        Primăvară, unde eşti?

Niciun comentariu: